Călătoria inițiatică a prințesei din „Călugăraș” – o poveste despre maturizare, iubire și integrarea Umbre

Basmul, ca expresie a inconștientului colectiv, reprezintă o resursă valoroasă în psihoterapia analitică. Aceste povești conțin simboluri și structuri mitologice care reflectă procesele psihologice profunde prin care trecem în viața noastră. Un exemplu relevant este basmul românesc Călugăraș, care ilustrează călătoria eroului către maturizare și individuare.

Basmul pe care îți propun să-l analizăm astăzi a fost cules de D Stăncescu și publicat în volumul SUR-Vultur. Basme culese din gura poporului român.

Basmul Călugăraș povestește călătoria fiicei de împărat spre maturizare, desprinderea din condiția de fiică și trecerea la cea de adult prin integrarea unor aspecte inconștiente (Animus, Umbră).

Un vis marchează începutul individuării ceea ce duce la instalarea unui conflict pentru că mesajul visului acaparează întreg spațiul psihic al prințesei, în ciuda respingerii de către mamă (simbol al complexul matern) a nevoii de începere a călătoriei. Chemarea este, însă, prea puternică și nimic din exterior nu mai poate face uitat imperativul Sinelui, care are nevoie de Eu pentru atingerea sensului mai înalt: întregirea.

Călătoria

Acțiunea basmului începe în lumea obișnuită: prințesa trăiește alături de împărat și împărăteasă, iar la 16 ani, așadar, în plină adolescență când sexualitatea devine o preocupare semnificativă, primește Chemarea printr-un vis: „Fată frumoasă, bărbatu-tău e mort, și de te-i duce la el, acolo unde e mort, ș-ai sta nouă ani, nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile, citindu-i la cap și bocindu-l, a învia și nu s-a mai pomeni căsnicie mai potrivită ca a voastră”.

Misiunea pare clară, conectarea cu principiul masculin și nunta sacră, dar mai întâi masculinul trebuie găsit, bocit și reînviat (aduce cu mitul lui Isis și Osiris). Profunzimea mesajului este reflectată de durata ritualului – cifra nouă este asociată cu realizarea spirituală, aflat doar la o unitate distanță de numărul 10, care redus la o cifră descrie unitatea.

Fiica povestește visul spre răstălmăcire mamei, ca simbol al complexului matern, ceea ce indică că simbioza încă nu s-a încheiat (lucru deloc surprinzător având în vedere vârsta prințesei), mama este încă containerul în care are loc procesarea realității și, implicit, are și forța de a orienta atitudinea față de chemarea spre aventură (Refuzul), adică spre individuare cu doar câteva cuvinte: „Iacă vis, ce să fie? zise mă-sa; nu ți-o da-n gând acu să te duci să-l cauți?”.

Dar vocea din vis nu-i dă pace fetei: o aude peste tot (în grădină aude „un glas ca din pământ”), ceea ce duce la o stare depresivă și la adoptarea unei atitudini introverte – „de-ajunsese, biata fată să nu mai aibă chef, să nu mai vorbească, numai se tot gândea”.

Tatăl, ca simbol al complexului patern, apare în peisaj, își ia locul în triadă și își îndeplinește misiunea de „tată suficient de bun” (eliberarea fiicei din complexul matern și trecerea Pragului) luându-le pe prințesă și pe regină la vânătoare, în pădurea deasă „și cu niște copaci groși și înalți de să fi gândit că acolo a uitat-o Dumnezeu de când lumea, că picior de om nu prea avea semn să fi intrat prin ea”, unde este castelul care găzduiește masculinul visat de prințesă, despre care aflăm că este feciorul lui Roșu-Împărat. Nimeni nu poate deschide poarta castelului („… că mână de om nu poate deschide încuietorile. Câți au încercat!”), cu excepția prințesei. După ce intră în castel, poarta se închide în spatele ei, semn că este vorba despre o călătorie pe care trebuie să o întreprindă singură. În curtea mare și pustie, unde toate par împietrite (amintește de atmosfera din Frumoasa din pădurea adormită), fata este cuprinsă de frică, își plânge tristețea – recunoaștem aici semnele depresiei caracteristică începutului procesului de individuare -, dar misiunea e mai importantă, iar fata se resemnează (își acceptă destinul, cum altfel ar fi putut prințesa să se maturizeze fără a trăi și a digera singurătatea, tăcerea, disperarea, devotamentul, ritualul) și pornește spre casă, a cărei uși (precum și ușile tuturor camerelor) se deschide singură. Ajunge într-o sală mare unde-l găsește pe un pat împodobit pe prinț, „un stei de piatră în chip de om, dar frumos!… de să nu te mai fi deslipit de el”.

Inscripția de lângă prinț este aceea din visul prințesei: blestemul va fi înlăturat de cea care-l va păzi nouă ani, nouă luni, nouă săptămâni, nouă zile. Inscripția clarifică și tipul de relații care vor fi stabilite între cel decedat și cel persoana care-l va boci: „de va fi bărbat îi va fi frate, de va fi femeie măritată îi va fi soră, iar de va fi fată o va lua de mireasă”.

Spațiul este aparent împietrit, dar a doua zi când fetei i se face foame și invocă divinitatea în interogația sa – Or oi muri aci de foame, Doamne?”, ca prin magie, apare o „masă măreață de bucate… și vinuri, și zaharicale, ș-o pâne albă… știi, mai albă ca laptele, și tacâmurile străluceau de nu puteai ține ochii pe ele, că erau numai de aur” (Ajutorul supranatural). Așadar nevoile fizice sunt satisfăcute, așa că fata („care văzu că n-are încotro”) pune mâna pe cartea de lângă mort și începe să citească și astfel trec nouă ani, nouă luni și nouă săptămâni.

Dar perioada e lungă și prințesa este obosită (Burta balenei – intrarea în palat și închiderea porții care a putut fi deschisă doar de prințesă echivalează cu nevoia de retragere în interior, în singurătate, bocet până rămâne fără lacrimi și timp îndelungat în care nu are acces la viață, pentru ca renașterea să aibă loc), așa că atunci când la poarta palatului vine un neguțător care vinde roabe, decide că i-ar prinde bine una „să mai trag un puișor de somn, că nu mai poci” (Demonii sau forțele răului).

Observăm faptul că prințesa are și bani (plătește două pungi de galbeni) și că poate și să deschidă poarta. Urmează apoi un mic pact cu Diavolul – îi împărtășește roabei „șiretlicul”: „dac-o cumpără îi spuse fata toată șiretenia cum merge și-i spuse să-l bocească și ea pân’ s-o odihni nițel”. Și au făcut cu schimbul – prințesa dormi cinci zile, apoi îl veghe pe prinț două zile, apoi îi spune roabei să o mai lase să doarmă o zi ș-o noapte și să o trezească să-l păzească ea pe prinț. Numai că „șiretenia” vine cu un preț: roaba – care este o țigancă, simbol pentru Umbră – își schimbă hainele – simbol pentru Persona – cu ale prințesei și o lasă pe aceasta să doarmă (poate putem vedea în șiretlicul acesta o pedeapsă pentru refuzul inițial de a începe călătoria), în timp ce ea continuă să-l bocească pe prinț până acesta se trezește.

Iar prințul se trezește și se vede pus în fața unei dileme: o vede pe roabă îmbrăcată în prințesă (apare, așadar, etapa Femeia ca tentație căruia prințul trebuie să-i facă față în drumul său spre autentic) bocindul, iar pe prințesă îmbrăcată în roabă dormind (Întâlnirea cu zeița, etapă în care prințul descoperă puterea iubirii, chiar magia sa). Ceva din bocitoare pare să nu-l convingă, în plus inima-i dădea brânci spre fata adormită și din dragul cu care se uită la ea prințesa rămâne însărcinată. În continuare, prințul pare să se lase pradă aparențelor – îi spune roabei că dacă ea l-a bocit, ea îi va fi nevastă – și pornește înspre palatul lui Roșu-Împărat pentru Împăcarea cu Zeul suprem – tatăl său.

Dacă până la trezirea prințului din blestem, accentul este pus pe călătoria eroinei, după trezirea prințului, accentul cade pe călătoria pe care și eroul trebuie să o realizeze înspre maturizare. Pe drum, prințul aude un glas tânguitor, este vocea Sinelui care nu-l poate lăsa să cadă în pânza de păianjen țesută de roabă – ceea ce mă duce cu gândul la complexul matern negativ al prințului, care așa cum vom vedea atunci când ajunge la palat are o mamă dominatoare care nu primește cu deschidere „prietenia” prințului cu Călugărul, așadar, se opune ieșirii fiului din complex.

Călugărul cu fața „mai de tot acoperită” aduce un mesaj dintr-un palat mare și frumos cântat de un glas duios:

„De cu seară, fecioară,

Peste noapte mămușoară

Și dimineața văduvioară.”

Prințul știe că este mesajul fetei frumoase „d-am găsit-o dormind lângă patul meu când mam deșteptat”. Călugărul pare să fie reprezentativ pentru etapa Ajutorul de întoarcere: este nevoie de un ajutor supraomenesc pentru ca prințul să nu se îndepărteze de calea autentică, de iubirea autentică.

Legătura cu Sinele este puternică – „glasul lui blând și jalnic așa-l pătrundea de adânc pe feciorul de împărat încât prinse un chip de dragoste pentru călugăraș, că n-ar mai fi vrut să se despartă de el pentru toată lumea”. De altfel, după bucuria inițială a reunirii, mama îl observă pe călugăr și se întreabă care e rostul său.

Întrebarea mamei creează contextul pentru afirmarea transformării interioare prin care a trecut fiul. „Călugărul ală nu se desparte de mine”, afirmă fiul, găsim aici un indiciu pentru o uniune care nu poate fi afectată/dizolvată de nimic din concret.

Împărăteasa e incapabilă să înțeleagă relația, îl culcă pe călugăraș într-o odaie murdară „la un loc cu slugile și niște lături de bucate de-ți era mai mare scârba să le vezi, necum să le guști”. Noaptea, călugărul scoate un inel din deget și după ce face semnul crucii în văzduh apare un palat atât de mare că palatul împăratului părea bordei. Dimineața, împăratul, împărăteasa și prințul văd palatul și rămân uimiți de frumusețea lui. Doar fiul de împărat intră în palat și aici îl găsește pe călugăraș care îi spune că l-a făcut cu un inel (simbol al uniunii) fermecat primit de la tatăl său, „un împărat mare ca ș-al tău”, cu care a făcut în văzduh semnul crucii (simbol al totalității și al capacității de a tolera contrariile). După ce rostește cuvintele acestea, călugăraș își lepădă zdrențele de haine de călugăr și se transformă în fata pe care prințul o văzuse în palatul în care dormise vreme îndelungată.

Printre sărutări și dezmierdări, prințul află întreaga istorie și șiretlicul roabei. În căutarea fiului apare împăratul în fața cărui fiului își afirmă intenția de a o lua de nevastă pe prințesă, iar căsătoria sacră este realizată și în plan fizic (Apoteoza): „au făcut nuntă împărătească și s-au veselit și împăratul ăl bătrân cu tot neamu, și sa veselit și norodul de veselia împăratului, și s-a veselit, cum s-ar zice, cu toții, numai pe zgripțuroaica de țigancă o legară de coada unui cal învățat și-i dădură drumul de se prăpădi…”