Lucifer Morningstar: un studiu privind individuarea

„Îngerul Lucifer a fost alungat din Rai și

condamnat să domnească peste Iad pe vecie.

Până când decide să-și ia o vacanță…”

           Și așa începe aventura lui Lucifer printre muritori. Stăpânul Infernului decide că nu îl mai reprezintă ceea ce face, că a venit momentul pensionării și îi comunică Tatălui prin trimisul său, Amenadiel, că intenționează să se întoarcă în Iad „de pe 7 niciodată până pe 15 nici-în-ruptul-capului. Amintește-i Tatei că am renunțat la Iad fiindcă sunt sătul să fiu marioneta sa”.

Dar care e povestea lui Lucifer? Aflăm pe parcursul serialului că la început erau Dumnezeu și Zeița. Cei doi s-au îndrăgostit, s-au contopit sub forma Big-Bang-ului și au dat naștere Universului. Zeitățile au avut mulți copii, numiți îngeri, și toți locuiau în Orașul de Argint. După un timp, Dumnezeu și-a dus tot mai mult din energie spre noul său proiect, Omenirea, în detrimentul relației de cuplu și al copiilor. Samael, numele de înger al lui Lucifer, deranjat de neglijare, organizează o rebeliune. La insistențele Zeiței Creației, Dumnezeu nu îl distruge pe Lucifer, dar îl trimite pentru totdeauna în Iad… și, acolo, o trimite și pe Ea pentru ostilitatea pe care o arată față de muritori.

Sătul de vechea ordine, Diavolul vine pe pământ și ia față umană pentru că numai prin înomenire psihismul individual își poate atinge completitudinea (Minulescu, 2001, pag. 22).

Serialul aduce în prim plan o variantă de vindecare a conflictului, similară cu ceea ce Jung considera că s-a întâmplat în cazul lui Isus: „Dacă conflictul proiectat trebuie să fie vindecat, el trebuie să se reîntoarcă în psihicul individului, unde își are începuturile inconștiente. El trebuie să celebreze o Cină de taină cu sine însuși și să-și mănânce propria carne și să-și bea propriul sânge; ceea ce înseamnă că el trebuie să recunoască și să accepte pe acel altul în sine însuși…  (Jung, 2005, par. 512). Dacă zeitatea reușește să se actualizeze, atunci arhetipul își extinde sfera de cuprindere, iar în fiecare dintre noi se naște o nouă potențialitate: că întregirea este posibilă din moment ce chiar și cel învinovățit pentru tot ceea ce e mai deplorabil, abominabil și păcătos din noi a reușit – Realizarea Sinelui semnifică simbolic o „încarnare” a Sinelui în viața muritoare a eului pentru că numai eul conștient este capabil să realizeze conținuturile psihice (Minulescu, 2001, pag. 80).

Pământenilor, Diavolul li se prezintă ca Lucifer Morningstar, un bărbat stilat, educat (stăpânește toate limbile vorbite vreodată pe pământ), șarmant și foarte conștient de toate acestea: Sunt ca un drog. Creez dependență, nu aș recomanda. Nu se termină niciodată bine. Oricând gata de distracție, iubește sexul și nu face discriminare de gen – femei, bărbați, toți sunt pe gustul lui, importantă este distracția -, whiskey-ul, țigările, cafeaua, decapotabila sa neagră și, mai presus de toate, iubește clubul de noapte Lux al cărui proprietar este. În primele sezoane, cuceritorul și jucăușul Lucifer aduce cu ceea ce Jung numea puer aeternus, dar condiția aceasta este curând depășită, iar căutarea sensului dictează cursul acțiunii.

Primul episod îl prezintă pe Lucifer gonind, cu muzica la maximum, pe bulevardele Los Angeles-ului, locul unde toți vin să se reinventeze (explicație pe care o găsește Lucifer, la un moment dat, pe parcursul terapiei sale… pentru că da, Diavolul merge în terapie).

Încă de la început reies două dintre aspectele care îi tulbură existența – problema cu autoritatea (că doar Tatăl e sursa tuturor relelor din viața sa) și o nevoie de sens, exprimată în motivul plecării sale din Iad: „Și mie îmi place să-i pedepsesc pe oameni. Sau cel puțin îmi plăcea”. Episodul pilot stabilește cadrul ideal pentru începutul călătoriei înspre sine: îi moare în brațe Delilah, o prietenă, o întâlnește pe Chloe Decker (singura femeie care nu se uită la el cu „fascinație carnală”… Sunt pe placul părții întunecate din voi toate. Dumneata, doamnă detectiv, pari imună la farmecele mele), își folosește talentul de punisher și îl pune în sprijinul legii, ajungând curând să ocupe poziția de consultant pentru Politie. Acum, își găsește și un prim ajutor pe calea devenirii: Dr. Linda, psihiatru.

Începe să devină din ce în ce mai evident că apropierea de Chloe produce modificări importante în Lucifer: ajunge să experimenteze fragilitatea corpului uman. Inițial, plasează în exterior sursa vulnerabilității și i-o atribuie lui Chloe – trebuie să aibă ea ceva aparte care să-l facă să fie vulnerabil și intuiește că Tatăl și-a băgat, cumva, coada. Apoi, sexul oricând, oricum și cu oricine nu îl mai satisface, descoperă pe parcursul serialului că tânjește după o viață normală, cu relații normale, iubitoare.

Individuarea urmează etapele ca la carte. Primul pas: reflectoarele pe Persona. Lucifer nu mai vrea și nu i se pare corect să fie cine a decis Dumnezeu pentru el. Masca pe care și-o tot pune de când a fost izgonit din Rai nu îi mai place: „Crezi că sunt diabolic pentru că sunt rău din fire sau pentru că dragul de Tata a hotărât asta?”

Se luptă mult cu fața de diavol, Persona pe care a afișat-o în relația cu locuitorii iadului și cu pământenii. Cum toate par să își găsească acum momentul oportun pentru a fi digerate, Lucifer ajunge să simtă vinovăția – o oportunitate pentru a înțelege, a simți cu adevărat Iadul: Lucifer îl omoară pe Uriel, fratele său. Uriel coborâse pe pământ cu misiunea de a o omorî pe Zeița Creației, care evadase din Iad, unde fusese aruncată de Dumnezeu. Ajuns în Iad, pentru a o salva pe Chloe, Lucifer este atras de energia din spatele uneia dintre uși și acolo îl aștepta Uriel. Vinovăția îl reduce pe Lucifer la nivelul muritorului de rând: îl face să pună în act din nou și din nou scena crimei și ar fi continuat la nesfârșit (tare interesantă această ipoteză că Iadul ar fi de fapt compulsia la repetiție), dacă Zeița nu și-ar fi confruntat fricile legate de întoarcerea în Iad și nu ar fi coborât să-și salveze fiul.

În cadrul terapii, descoperă că fața de diavol există nu pentru că Tatăl i-a dat-o, ci pentru că el se simte un diavol de dinainte de rebeliune, ceea ce îi întreține ura de sine: Toți m-au urât după rebeliune, inclusiv eu mă uram. Mă simțeam ca un monstru. Și apoi, când m-am uitat la reflexia mea, mi-am văzut fața de diavol. Așa am crezut (n.red. că fața e pedeapsa primită de la tată), dar azi mi-am dat seama că mă simțeam un monstru înainte să devin unul. Cred că mi-am dat singur fața aia.

Asumarea responsabilității pentru propriul destin, îi dă puterea de a folosi fața diavolului așa cum vrea și când vrea: În tot timpul asta am crezut că e vina tatălui meu, dar încep să îmi dau seama că noi suntem responsabili. E cam necinstit din partea lui, dacă stai să te gândești… Dar noi suntem responsabili.” (Seria 3, episod 24).

Cu aripile albe, simbol al Umbrei sale, al lui Samael, numele său de dinainte de alungarea din Rai, duce o luptă obositoare și sadică: le tăie, dar ele revin, iar revenirea e resimțită ca un blestem; le pierde și le caută cu disperare și ar face orice pentru a le recupera; le urăște, dar când nu mai sunt albe e profund afectat; le dă foc, dar revin și, într-un final, le acceptă pentru că sunt parte din el. Experimentarea bunătății reprimate e următorul pas. Descoperă că îi place să facă lucruri bune: salvează Creația de două ori, prima dată atunci când demonii invadează pământul, iar el decide să-și reia poziția din Iad pentru a restabili echilibrul, apoi când energia Zeiței devine atât de puternică încât umanitatea este pusă în pericol, găsește soluția creării unei noi lumi în care aceasta să-și ducă existența; cu scopul salvării femeii iubite, coboară în Iad, nu ca împărat al său, ci ca trăire a propriului Iad; are mai multă compasiune și iubire pentru oameni decât Mihail și gașca de îngerii.

Complexul matern negativ este digerat, treptat, în cadrul relației terapeutice, dar și direct în relația cu mama sa. Terapeutei îi arată cine este cu adevărat și după ce Dr. Linda digeră informația că în cabinetul său intră chiar Diavolul îi oferă conținerea, susținerea și acceptarea de care avea nevoie. Gestul mamei de a coborî în Iad pentru a-și salva fiul, îi dă lui Lucifer toate dovezile de care avea nevoie pentru a integra mama distrugătoare (așa cum a perceput-o din momentul izgonirii) și pe cea iubirea și conținătoare.

Eroul nostru și-a lucrat, până în acest moment, Persona, Umbra și a căpătat controlul asupra celor două extreme, și-a reglat relația cu mama, așa că pe drumul spre Sine relația cu Anima capătă o nouă dezvoltare: Amenadiel o recunoaște în mama lui Chloe pe femeia căreia a fost trimis de Dumnezeu să îi aducă un dar: un copil, pe Chloe. Această informație îl bulversează pe Lucifer, care oricum se întorsese afectat de perioada petrecută în Iad. Intervenția Tatălui îl scoate din minți pe Lucifer și începe să pună sub semnul întrebării autenticitatea sentimentelor sale și pe ale lui Chloe. Tatăl introiectat de Lucifer e unul incapabil de iubire, iar concluzia facilă pe care poate Lucifer să o tragă e că dacă tatăl nu poate iubi, atunci nici el nu poate. Abia la final, după toate provocările prin care trece, după toată munca pentru întregire, Lucifer își declară deplin iubirea și e capabil de sacrificiul suprem: reîntoarcerea în Rai, ceea ce pentru el însemna moartea, pentru a readuce la viață femeia iubită, iar în plan psihic Anima.

Semnele complexului patern negativ sunt presărate la tot pasul. Când e posedat de elementul patern, Lucifer acționează aievea tatălui (așa cum l-a trăit el): narcisic ca orice zeu, capricios, ascultă, dar îi reține atenția doar ceea ce îi susține propriile planuri, decide pentru alții și așteaptă ca ceilalți să pună în practică. În mai toate instanțele, simte o furie teribilă la adresa tatălui și face orice pentru a-i atrage atenția – poate și rebeliunea a fost, de fapt, o formă de a-i atrage atenția. La întâlnirea cu Dumnezeu, Chloe îi spune: „Cu tot respectul, dar ești un tată jalnic. Sunt singură că ai avut treabă să creezi Pământul, soarele, universul, dar știu cum e să ai și serviciu, și copii, și dacă vrei să știi, ai dat-o rău în bară în privința lui Lucifer. Copilul face o trăsnaie și-l alungi? Și nu mai dai niciun semn mii de ani? E răutate curată!” Chloe spune ceea ce Lucifer nu a putut niciodată. Dar Dumnezeu pare să nu înțeleagă. Vedem dragoste în ochii lui, dar cuvintele nu mișcă. Tot ce poate să facă este să observe că Lucifer e iubit.

În varianta întrupată, Dumnezeu încearcă să dezvolte o relație cu fiul său. E stângaci – tot ce spune pare să fie un discurs neîntrerupt despre neajunsurile fiului (că e doar consultant al Poliției, că nu are nici măcar un birou, că mașina lui nu are tavan) -, dar măcar încearcă. Iubirea copilului e acolo, indiferent de ce s-a întâmplat în trecut: în momentul în care Dumnezeu admite în fața lui Lucifer că puterile sale scad, fiul e îngrijorat și încearcă să ajute. Lucifer e iritat și agasat în cele mai multe dintre interacțiunile cu dear old dad, iar soluția fugii sau a respingerii e la îndemână, dar toate încercările prin care a trecut de când s-a întrupat, au ecou în Lucifer și cu ajutorul lui Chloe, acesta alege un alt deznodământ: să rămână în relație cu tatăl pentru a-și rezolva problemele, să-și reclădească relația ca să scape de furie și resentimente și… să ajungă să trăiască o viață normală, cu relații normale, iubitoare.

Dorința de întregire a lui Lucifer contaminează: Amenadiel rămâne pe pământ să-l supravegheze pe Lucifer, dar ajunge în relația cu oamenii să-și chestioneze bunătatea, să se uite la aspectele de întuneric reprimate, să-și confrunte complexul patern și, astfel, să devină mai autentic. Mazikeen, demonul-fiică a lui Lilith, care îl însoțește pe Lucifer, pornește și ea în călătoria înspre Sine: visul ei este să capete un suflet și toată suferința pe care i-o aduce imposibilitatea îndeplinirii acestei dorințe o face să se conecteze afectiv, să fie vulnerabilă, să descopere iubirea, iar într-un final vede că ceea ce căuta era deja acolo. Chiar și Eva trece printr-un proces de individuare: e prea puțin pentru ea să fie doar soția lui Adam, vrea să descopere cine e, înțelege că relația cu Lucifer e una comodă și mai degrabă o obsesie, învață să iubească. Totuși, nu toate personajele mitologice reușesc să-și depășească condiția. Cain, Mihail – fratele geamăn al lui Lucifer, mâna dreaptă a lui Dumnezeu, cel care a depus eforturi pentru a-l face pe Dumnezeu să se îndoiască de puterile sale cu scopul de a-l detrona, cel care întruchipează zeul în dimensiunea sa narcisică, este sancționat de persoana evoluată, Lucifer, prin tăierea aripilor, iar recuperarea lor este condiționată de învățarea lecțiilor alături de oameni.

Lucifer ar fi putut ajunge Dumnezeu, dar terapia și experiența umană îl ajută să-și descopere adevărata vocație: va coborî în Iad și va fi terapeut, ajutând sufletele să integreze aspectele care-i țin captivi în Iad.

Lucifer este un serial optimist: dacă conducătorul infernului, cel osândit pe veci să se asigure că oamenii își trăiesc iadul pentru greșelile lor, reușește să devină un întreg, atunci și noi putem.