“Vine războiul”, deci stăm la cutie, în casă; “o sa ningă infernal și o sa rămânem blocați”, așadar, de ce să ieșim ca fraierii să dăm zăpada când e obligația statului; “trebuie să-mi păstrez locul de muncă pe viață”, chiar dacă este ceva ce urăsc din suflet; “trebuie să stăm în relație pentru copil”, chiar dacă ne abuzăm reciproc; “sunt bolnav grav și o să mor”, deci nu are rost să mai lupt pentru viață. Sunt câteva exemple care arată lipsa capacității de a acționa, pentru că este riscant și este opus culturii „siguranței” din societate. Din ce în ce mai mulți oameni se “ascund” în spatele anxietății pentru a se păstra în zona de confort și siguranță și este atât de multă anxietate încât orice inițiativă sau progres sunt paralizate. Starea psihică de astăzi este marcată de inacțiune, aversivă la orice risc, paralizantă și orientată către confort. Milioane de meme și mesaje pe internet care fac apologia calmului, liniștii, mindfulness-ului, a “neangajării” în viața reală, a principiului plăcerii, a negării principiului realității. Cred că știm că lumea nu a progresat prin nesumare de riscuri, ci mai degrabă prin expunere, curaj, luptă, efort în a sta în relație cu celălalt, pentru a câștiga drepturi, a obține adevăr și dreptate. Valori câștigate cu greu!

În carte sa, Elogiul Riscului, Anne Dufourmantelle vorbește despre risc și despre funcția sa în creșterea noastră ca oameni. Ea vede riscul ca un factor fundamental de dezvoltare si creștere individuală. După o viață în care Anne a asumat diferite atitudini terapeutice “în afara dogmei”, adică nu s-a blocat ideologic în ceea ce trebuie să facă un psihanalist “ca la carte”, ci a interpretat cu curaj și a fost prezentă, reală și adaptată pentru pacienții săi cu blocaje majore, ajutând la deblocarea cazurilor complicate, și-a trăit filosofia in vivo, salvând de la înec, la Saint Tropez, 2 copii, dar murind ea însăși înecată. Știu că este un exemplu extrem și este evident că poate fi interpretat ca psihotic, maniacal, sau, în notă winnicotiană, ca o fugă de Sine, ca o apărare omnipotentă, dar eu găsesc aici o lecție de curaj, de acțiune, de depășire a limitelor și fricilor, de depășire a deznădejdii, de valorificare a relațiilor.

De cele mai multe ori, doar prin activism, chiar puțin maniacal, putem progresa: de exemplu, atunci când vezi că nimic nu merge și ești blocat la muncă, poate că e momentul să încerci să vezi în față și să te dezvolți profesional, poate să reevaluezi relația cu autoritatea, să vezi tiparele relaționale negative, să vii în terapie, dacă celelalte nu funcționează; dacă nu poți iubi sau sta în relație, poate riști prin a incerca sa asculti, daca nu merge, hai în terapie și încearcă să lucrezi patternurile relaționale; în sfârșit, dacă nimic nu merge și chiar nu vezi încotro să o mai iei, gândește-te că riscul de a gândi, a face ceva, a cere ajutor, nu poate să te ducă decât la mai bine.

Trăim în ceea ce Erich Fromm numea ”o cultură a narcisismului”, adică un loc unde judecăm oamenii după “a avea” și nu după “a fi”. Adică, să ai bani, tinerețe veșnică, corp de divă, urmăritori și like-uri, bani mulți ca să se oftice invidioșii, concedii diverse ca să moară geloasele, au devenit, în societatea în care trăim, scopuri în sine. Ancorate în plăcere pură, acestor dorințe masificate le lipsește căutarea autentică a Sinelui, valorile morale, autenticitatea. Pentru că, autenticitatea presupune să explorezi, să îți asumi riscuri, să ieși din zona de confort. “A fi” înseamnă a face muncă de descoperire personală, a te cunoaște, pornind de la inconștient, a găsi ceea ce te ține în echilibru cu adevărat și nu ceea ce vor alții în rutine repetate o viață. Aici mă refer la părinți, societatea, șefi, etc.

Activarea Eros-ului, ca biruitor al morții și blocajului, poate reprezenta soluția pentru ieșirea din poziția anxioasă favorizată în societatea de astăzi, în care așteptăm ca cineva să ne dea, să ne salveze, să ne rate cum. A accepta riscuri de dezvoltare personală, presupune și o anumită capacitate de a sta în anxietate, o relație bună cu obiectele, un Supraeu îmblânzit. De aceea, modelele familiale sunt cheie pentru dezvoltarea capacității de acțiune a copiilor, care pot vedea că a pleca de acasă nu este riscant, nu te distruge, ci te ajută în procesul de dezvoltare. Atât mama, dar Tatăl mai ales, poate oferi modelul de curaj necesar copilului pentru asumarea de riscuri, inițiativă, claritate în propria căutare, sau cum zic analistii jungienii, individuare!

#Elogiulriscului#Curaj#Annedufourmantelle#Individuare#Eros